De ce te-agați de vis, strigoi de ceară,
Când ceasul tău a stat de mult în loc?
Eu sunt tăcerea albă, milenară,
Ce stinge-al tău iluzoriu foc.

Nu sunt un mort, ci o strigoică vie,
O nebunie-n marșul tău spectral!
Chiar dacă-mi pui pe piept o piatră gri,
Rămân o piesă-n dansul tău fatal.

Îți dăruiesc un somn fără de monștri,
O pace-adâncă, fără de delir,
Să nu-ți mai strigi prin întuneric foștii
Și nici ai sorții pași în șir.

O, Moarte, pacea ta e o minciună,
Eu vreau și-n iad să cânt și să tresalt!
Decât în vidul tău, mai bine-n lună,
Scăldată-n vin și-n somnul celălalt.