Cred că a scrie este despre a fi.
Dar nu un a fi ce există pentru a trăi,
Ci pentru a scrie despre regate și împărății
Cum numai tu îți poți ție să ți le descrii...

Este despre a visa cum ai putea încropi
O alt fel de viață decât cea care
Ți-a fost dăruită să fii.

O lume plină cu universuri în care
Nu au mai fost nimeni care să le viseze,
Să le imagineze și pe care nimeni, niciunde,
Nicicând nu le-a mai gândit ca fiind
Nemărginite și cu inepuizabile
Spații de adâncuri solare.

Precum Luna privită pentru prima dată
De copilul care ai fost cândva.

Sâmbur în carnea căruia cerul
Crește și descrește și unde încolțesc,
Ca peste sticla unei ferestre închise,
Stropii de ploaie ce se sparg
Când de ea se lovesc.

Pistrui pe inimă și pe tâmplă.
Semne și simbol al luminilor care
Cresc înrădăcinându-și calea prin umbră.

Cuvintele pe care ochii tăi le citesc
Căutând sensul pentru care înflorind
Cresc, iubesc, rodesc, zboară și se risipesc
Devenind frunze, petale, parfumuri de seară
Semănate de aceia ce le conjură
Ca ciuturi din fântâni
Din nou să răsară.

A scrie nu este despre a trăi ori a fi,
Ci despre a sculpta în piatră
Umbrele cuvintelor
Care se vor risipi.