De veacuri stă-n veghe clopotul din sat,
Chemând spre cer aceeași rugă neostoită,
Mă-ntreb: doar omul este celui morții dat,
Ori timpul biruie tot, chiar și credința sfintă?

***

Clopote bat cu jale deasupra unui sat,
Icoanele veghează sub cerul învrăjbat,
Pe boltă se ivește un chip scăldat în vânt,
Împletind cu dor tăcerea într-un ultim cânt.

Dormea cu mâinile strânse pe piept,
Sub cerul mut și rece, înțelept;
Mă-ntreb: de doarme omul doar o clipă,
Ori moartea-i poarta fără de risipă?

Deodat’ tăceau clopotele-n zidiri de fum,
Iar vântul rătăcea pe vechiul trist drum;
Dar dacă glasul lor cândva va sta,
Va mai găsi credința-n calea sa?

Tămâia se-nălța tăcută către cer,
Ca un suspin desprins din efemer;
Mă-ntreb: urcă și rugile odată,
Ori cad când inima rămâne-nghețată?

Căci ce-i ființa? Pulbere și gând,
Ori chipul Celui Sfânt pe-acest pământ?
Și dacă trupul cade în țărână,
De ce iubirea încă ne rămână?

Cavoul sta deschis precum un rost,
Păzind tăcerea celor care-au fost;
Dar cine moare cu adevărat:
Cel dus în lut, ori cel ce L-a uitat?

Acolo trup și suflet se-ntâlneau
În legea ce nici veacurile n-o schimbau;
Mă-ntreb: învinge timpul orice lege,
Ori numai omul uită s-o-nțelege?

Țipau durerile în piepturi grele,
Ca mările lovite de vâltori rebele;
Dar dacă plânsul nu învinge moartea,
De ce-l purtăm prin veacuri ca pe soarta?

Fiecare suspin era o rană vie,
Purtând pecetea ultimei solii;
Mă-ntreb: de ce iubim cu-atâta foc,
Dacă sfârșitul nu cruță niciun loc?

Stăteau lumânările și plângeau ușor,
Topindu-se în propriul lor fior;
Se mistuiau… dar oare nu-i și omul
O flacără ce-o stinge încet pământul?

***

Băteau iar clopotele-n zori de sărbătoare,
Cununile luceau sub raze sclipitoare;
Mireasa-și cobora privirea ca un crin,
Iar cerul își ascunse lacrima-n senin.

Pășeau ținându-și mâinile-n tăcere,
Ca două stele prin aceeași vrere;
Mă-ntreb: se-mpreună doar două destine,
Ori Dumnezeu își scrie chipul printre ele?

Coroanele sclipeau în lumina cea curată,
Ca două rugi pe frunte așezate-odată;
Dar dacă dragostea învinge orice chin,
De ce rămâne despărțirea în destin?

Se ridica cântarea lin din altarul sfânt,
Ca roua dimineții peste-al lumii cânt;
Mă-ntreb: jurământul trece peste vreme,
Ori timpul însuși peste jurăminte geme?

Și râdeau toți sub dangătul solemn,
Ca și cum moartea n-ar fi fost un semn;
Dar dacă orice început se stinge-n zare,
De ce iubirea naște iarăși sărbătoare?

***

Curând același clopot răsuna domol,
Peste un prunc cu chipul ca un stol;
Cristelnița păstra lumina negrăită,
Ca apa începutului sfințită.

Îl ridica preotul spre bolta cea senină,
Ca pe o nouă stea ieșită din lumină;
Mă-ntreb: când omul intră în ființă,
Primește timpul sau primește credință?

Picau stropii peste fruntea lui, ușor,
Ca roua dimineții peste-un alb bujor;
Dar dacă harul spală orice vină grea,
De ce păcatul iarăși poate revenea?

Zâmbeau părinții, tremurau îngerii,
Ascunzând în ochi și doruri, și nimicii;
Mă-ntreb: botezul este început de cale,
Ori doar întâia treaptă către vale?

Și clopotul cânta din nou spre sat,
Ca-n ziua când un om fusese îngropat;
Atunci pricepui tăcerea lui adâncă:
Același glas vestește orice muncă.

Nașterea, nunta, moartea, toate trec,
Sub același dangăt vechi și înțelept;
Iar clopotul părea că știe-n sine
Că omul doar împrumută câteva lumine.

***

Dar într-o noapte fără stea și vânt,
Se clătină bătrânul turn de sfânt;
Pământul își ținu răsuflul neclintit,
Iar cerul însuși parcă-a amuțit.

Se auzi un geamăt lung de fier,
Ca o durere sfâșiind văzduhul greu de cer;
Clopotul se frânse din înaltul lui altar,
Lovind pământul cu un ultim jar.

Tăcură ulițele, codrii și izvoarele,
Își stinse luna tremurând peste zare;
Nici vântul nu-ndrăzni să mai suspine,
Ca și cum timpul se sfârșea în sine.

Mă-ntreb: când cade glasul care ne-a chemat,
Mai știe omul unde-i adevărat?
Ori moare lumea nu când trupul piere,
Ci când uitarea biruie crederea?

Și dacă până clopotul se frânge,
Înseamnă că nimic nu poate-nvinge?
Ori poate doar iubirea, tainic, nevăzută,
Rămâne după orice piatră căzută?

Am stat privind în noaptea fără glas,
Ascultând tăcerea ultimului ceas;
Și-am înțeles, cu sufletul înfrânt,
Că tempus fugit, nu cruță niciun sfânt.

Dar poate tocmai fiindcă totul moare,
O clipă de iubire-i fără de hotare;
Căci timpul ia și turn, și om, și lut,
Dar nu și adevărul ce în Dumnezeu s-a născut.