În curtea părintească, lângă gardul vechi de lemn,
Trandafirul își răsfață ramul în amurgul cel solemn.
Cu petale catifelate și parfum îmbătător,
Roșii-albi, scăldați-n rouă, înfloresc nemuritor,
Și-și revarsă peste curte visul lor îmbietor.

Amurgul coborî domol pe lespezile reci de sat,
Și ceru-și plecă fruntea peste timpul fermecat;
Umbre lungi se destrămau prin iarba adormită,
Iar tăcerea se făcea tot mai adâncă, nesfârșită,
Ca o rugă fără glas în noaptea neclintită.

Pe prispă se iviră-atunci cei duși din lumea mea,
Cu pași ușori ca adierea ce prin frunze suspina;
Mângâiau tăcuți trandafirii cu privirea lor senină,
De parcă moartea însăși se-ntruchipă-n lumină,
Și purtau pe chipul pal o iubire cristalină.

Am strigat către amintire, cu sufletul zdrobit de dor,
Vrând să-mi sprijin iarăși fruntea pe iubirea tuturor;
Dar când ochii mi-i ridicai spre fețele lor sfinte,
Se făcură foc și aur, risipiți ca niște cuvinte,
Lăsând numai scrum de stele peste vechile morminte.

Am rămas cu plânsul singur sub bătrânul nuc plecat,
Ca un fiu uitat de vreme și de cerul învrăjbat;
Lacrimile-mi cădeau alene peste iarba înflorită,
Iar durerea îmi săpa o rană neostoită,
Ca un râu ce curge veșnic printr-o vale părăsită.

Sub bolta grea de vie se ivi apoi ea iar,
Ca o rază rătăcită dintr-un alb mărgăritar;
Ochii-i limpezi ardeau tăcuți ca stelele-n izvoare,
Pletele-i bălaie curgeau ca grâul copt sub soare,
Iar surâsul ei făcea din noapte sărbătoare.

Mi-a întins privirea blândă ca un înger coborât,
Și-am uitat că port în suflet atâta dor urât;
Am pornit cu pași sfioși spre făptura ei cerească,
Crezând că iubirea poate iarăși să-nflorească,
Peste inima rămasă singură și pământească.

Dar și ea se risipi în văpăi de chihlimbar,
Ca o pasăre de aur pierdută către zări;
Am întins spre ea o mână, însă noaptea o-nghiți tăcut,
Și-am rămas cu dorul singur, mai bătrân decât-un trecut,
Îngenuncheat sub cerul mut.

Când zorile veniră peste vechea mea grădină,
Nu mai era nimic decât trandafiri și rouă lină;
Atunci am înțeles târziu, cu sufletul zdrobit de fire,
Că dorul, dus până la margini, naște lumi din amintire,
Iar halucinația este plânsul inimii prefăcut în nemurire.