A plecat departe.

I-au îmbătrânit picioarele
În pământul din fața casei,
Casă pe care o iubise
Încă din pelincile striate
Care îi răneau trupul, vara.

Brațele, tinere și zvelte odinioară,
Purtau acum o piele ce părea
Înmuiată prea mult
În râul din sat.
Mai reușea să smulgă
Câte o floare cu ele
Și o punea să troneze, tăcută,
În vaza mamei, din hol.

Care mamă?

Nici nu mai știa cât timp
Trecuse de când nu mai rotunjise, apăsat,
Pe buze, acest cuvânt sfânt:

„Mamă!”

Buzele îi erau grele și uscate,
Iar fața, brăzdată de riduri,
Cu ochii scobiți adânc în ea,
Era acoperită
De puful alb al îngerilor.

Nu îmbătrânește.
Se transformă,
Pentru că-n cer
Nu poți merge-n trup de om.

Se întoarse către grădină.
Suspinând, asculta.
Încet,
Abia putea distinge
Cucuveaua...

O fi un semn?

Cine știe...
Auzise cum tinerii plecau.
El rămăsese în anii vieții,
Iar dacă mâine l-ar chema sfinții,
Tot aici ar fi.

Să asculte, din grădină,
Toată agitația lumii.