Mirajul nopții cade lin pe ramuri,
Eterne umbre tremură sub stele,
Luce-n tăcere cerul plin de flăcări,
Albind cu dor siluetele rebele.

Neclintit bradul își apleacă fruntea,
Ca un bătrân ce-și poartă-a vieții vină,
O rază-i picură prin vânt fruntea,
Lăsând în crengi un vis de lumină.

Inima-i plânge-n vântul ce adie,
Aproape stins, cu glas de rugăciune…
Natura-și țese taina-n poezie,
Albastrul nopții curge-n ceruri străbune.

Trecutul viu răsună printre ramuri,
Urmează timp în suflet și-n tăcere,
Rămas-am fir de dor sub grele flamuri,
In cer privesc… și totul e negru.
Iar visul… e-o șoaptă poetică.