am un cer de duminică- 

n-are descheiați nasturii melancoliei,  

dar e bine,  

atâta timp cât nu-mi bat capul cu paranteza asta,

pe care, uite, o deschid,  

să nu spună cineva că mi-e frică. 

(n-am la mine toate cuvintele,  

le-am lăsat să umble hai-hui  

pe tărâmul nimănui.) 

 

am un cer de duminică-  

ce mai, o adevărată sărbătoare a melancoliei,  

până nu iese arzuliul de după nori,  

însoțit de un cor de raze cuminți și fierbinți.  

(las’ că-i bine așa,  

nu-l căuta de dinți,  

c-o să vină și vremea aceea.) 

 

am un cer de duminică,

și-n fiecare zi a săptămânii e sărbătoare-

ies culorile să respire:

albastru-i la apogeu;  

auriul, cumva, mai plebeu.

și-n splendoarea asta febrilă  

te doare-n bască  

de tot ce-ar putea să-ți provoace, uneori, silă. 

de-ajuns cu rimarea!  

un cer de duminică se lasă peste lucruri,

tot neîntâmplatul își descheie nasturii-n muguri,  

își lasă peste lume parfumul.

și-apoi, tot ceea ce va avea să se-ntâmple.