Hai să urcăm pe crestele ascunse,
deși prăpăstii perfide somnolează-n jur.
Dar, de vom fi vrednici, dincolo de ceață,
vom odihni pe o platformă înverzită,
plutind ca pe un vapor,
pe o mare albastră,
în care puține spirite
au putut călători.

Când pasul va atinge ultima stâncă,
vom auzi un glas venit de Sus:
„Că drumul nu se sfârșește
unde muntele se pierde-n zare,
ci de-abia atunci sufletul învață
să urce spre Lumină.”

Vom ști că fiecare creastă urcată
a fost o rugăciune, o treaptă către cer,
iar vârful pe care l-am căutat o viață
era, de fapt, în noi — și-n Dumnezeu.