Când plouă-n august, vara tace
Și norii spală vechiul drum,
Din țărna arsă se desface
Parfumul gliei, viu acum.

În curtea goală, o găleată
Păstrează cerul răsturnat,
Iar frunza viței, aplecată,
Dansează-n vântul parfumat.

Sub streșini timpul toarce fire,
Caisul tremură ușor,
Iar ploaia intră-n amintire
Ca glasul mamei din pridvor.

În august, porțile așteaptă
Pași rătăciți din alte țări,
Iar mama stă, tăcută-n poartă,
Cu rugi aprinse-n lumânări.

E timpul să mă-ntorc acasă,
În satul unde m-am născut,
La inima de doruri arsă
A mamei care m-a crescut.

Când voi păși din nou în tindă,
Va sta și timpul nemișcat,
Iar pieptul mamei va cuprinde
Copilul care n-a plecat.

Cum ploaia-n august se destramă
Abia ce-a sărutat pământ,
Așa și timpul lângă mamă
Îmi scapă printre palme-n vânt.

Mă-ntorc să o mai văd o dată,
Ea stă la poartă, lângă tei,
Cu mâna-n aer ridicată,
Și-atât de blândă-n ochii mei.

Își duce palma peste pleoape,
Și spune: „Praful... de sub tei...”
Dar norii nu mai sunt aproape,
Și ploi de august... ochii ei.