Ca un furnicar e lumea
un hipodrom un bâlci o moară
fiecare pe cont propriu
pășește cade se ridică
uluitor paradoxal inexplicabil
toți absolut și fiecare în parte
cu două mâini cu două picioare
cu un singur cap fiecare
unul sare mai sus
altul strigă mai tare decât ceilalți
unul calcă pe capetele celorlalți
un nebunesc galop un iureș
fără arbitru fără medic pe tușă
o imensitate în față
desfășurată până la linia orizontului
toți se ticsesc inexplicabil
de-a valma unul peste altul

curg zilele anii trec zboară
cu nemiluita pe nenumărate
la câte unul la doi la zece
sute sau poate la mii milioane
li se picură ultimele
fărâme de nisip din clepsidră
ei însă aleargă se târăsc
gâfâie din greu dar se împing înainte

undeva la o margine de sat
o mamă îmbătrânită
își întâmpină fiul întors
după o îndelungată cătănie
de nerecunoscut la față
Cum mai trece viața !...
altundeva un tată strâns lipit de pământ
se roagă în șoaptă
să-l ocolească obuzele zburând
fără a purta nicio pică celor ce l-au înrolat
fără a-și blestema soarta fără a se întreba
ce am eu cu toate astea

unul se luptă cu talazurile oceanului
pentru un banal prânz în familie
cât de inegală bătălie
altul uneltește contra moșiei vecinului
undeva o mamă smerit naște
al nu știu câtelea copil
chiar dacă de pe acum întrezărește
că toți vor zbura spre alte zări
lăsând-o singură pe lume
ani și ani și secole învolburate
puhoi de nevinovați
plecați de acasă fără cale de întoarcere
cei care au declanșat conflicte
își intonează imnuri
înzorzonați medaliați decorați
cât cinism câtă insolență

undeva cineva
își numără zilele rămase pe numărate
altundeva altcineva nu știe a număra
și nici nu știe că nu știe a număra
unul e foarte fericit fără a avea nimic
altul e sufocat de dezolare
încurcat numărându-și întruna
banii nestematele domeniile supușii
unul se bucură ca a prins răsăritul soarelui
de parcă ar fi prins peștișorul de aur
altul se lasă orbit de o bucată de nestemată
dezgustat întorcând spatele soarelui
ce mai este și viața asta