strânge-mi mâna să vezi cum îmi pulsează,
cu mii și mii de gânduri pe minut.
observă cum mersul meu rapid cedează,
în fața universului acesta mut.
rarefiat măcar ar vrea, să ia o pauză,
să se retragă din mulțime,
să hărăzească sufletului răspunsuri,
care să-l facă să respire.

ochiul meu începe a se zbate
la vederea fiecărui om în parte.
nasul începe a sângera,
pătând cu catifea rana ta.
rana ta produsă adânc
este doar din vina mea.
vina noastră, tuturora,
celor ce ne-a greșit natura.

zgârie-mi timpanul tare
cu țipătul vocii tale.
fă-mă să cred în empirism,
extensia trupului meu s-o simt.
cafeaua să mi-o torni pe gât,
căci sunt fără mobilitate,
totul meu se-ntâmplă-n gând.
piciorul nu prea se mai mișcă.
dă-i o palmă, fă-i ceva,
indiferent dacă mă doare,
vreau doar să-l simt așa.

nu mai realizez nimic,
doar cântul sufletului meu ascuns.
spumegând în asfințit,
la al realului apus.