În noaptea păcatelor noastre
licuricii umblă cu felinarele stinse.

Prea suntem noi luminați
deștepți
cunoscători
ca să mai conteze niște biete pâlpâiri
de insecte.

Lumina
primită cândva ca talant
se izbește de orgoliile prefăcute-n stânci
ale căror umbre acoperă sclipirile
celor de lângă noi.

Unde să mai salte delfinii
ori broaștele țestoase cu ghiozdanele-n spate
dacă apele s-au întunecat de atâta trufie
și dorință de stăpânire?

Unde să mai boncănească cerbii
când munții s-au înnegrit
de fumul animalelor arse?

Pe care cer
să își înalțe păsările cântecul
și zborul
când avioanele desenează linii
peste vechi urme de albastru?

Ne împărțim planetele
din care vrem să ne facem cazemate
adăposturi
pentru vremea când Pământul
nu va mai fi Acasă
uitând că nimic nu va putea să ne transforme neputințele
în nemuriri.

În vremea asta
El
răbdător și plin de iubire cum îl știm
plânge.