Să fii foc și să dormi în interiorul cărămizii arzând
Și să îți fie atât de cald încât să nu poți dormi...
Să nu te odihnești pentru că știi că mâine
Din nou te vei trezi în aceiași flamură
A adâncului în care ai să adormi
Pentru că va trebui...

Tu însuți în tine arzând în timp ce devii scrum,
Unda din val în care se sting și orbesc toate
Mișcările îndepărtate ale unor imaginate
Margini unde, îngrădite, apele
Au forme de mari picături
În căderi înșurubate.

Atunci, în carne visul începe să-ți umble visând.
Viermuire de întuneric în lumină crescând
Până când își îmbracă cu roz dimineți
Precum primăvara copacii cu flori
Ori, din crăpătura pământului,
Vara, însetați, ies mormoloci
Iubirea lor căutând.