aduceți scobitori de aur pentru balaur,  

și-apoi, lăsați-l să își curețe, în tihnă, măselele,  

deși n-a mâncat mai nimic,  

abia ce-a reușit să-și înghită vorbele înflăcărate,  

și alea aproape de stingere. 

 

îl căptușisem bine cu vreo două-trei vorbe de-alint –  

n-aveam sulița, o uitasem înfiptă-ntr-un gard -,  

dar și alea credeam că-i erau suficiente. 

 

mi-am zis apoi c-ar fi bine să-mi deschid fereastra numelui,  

măcar preț de un dor sau de o întoarcere în poveste. 

zboară gândul, zefir înnaripat, până la cer,  

n-are nevoie de mister sau de formule magice. 

când se-ntoarce gândul, balaurul abia ce ieșise din somnul de frumusețe;  

de foame, înghițise toate scobitorile. 

recuperasem sulița. n-a zis nu, a-nghițit-o și pe-aia.  

acum, în mod sigur, îi ajunge  

pentru alte două-trei milenii de singurătate.