Pămîntul și apele
erau blagoslovite,
Bobul răsărea
în scînteieri înmiite.
Apele creșteau pești
cu carnea dulce,
Turmele răsăreau ca florile pe munte,
Pădurile ne încălzeau
ochii,
sufletul
și casa.
Merele erau din aur,
Dar veneau oarecari
zmei sau crai
Și ne luau totul
lăsîndu-ne goi ca văzduhul.
Atunci îngropam lacrimile
și din ele răsăreau
stejari, brazi, fagi,
tei și plopi;
Plouam cîmpul cu ele
și răsăreau mări
de grîu și de porumb
din care nu se mai vedeau
calul și călărețul.
Din lacrimile vărsate
cînd ne opream
pe malurile rîurilor
se nășteau iar pești.
Lacrimile care se rostogoleau
se adunau pe fundul văilor
în turme mioritice.
Lacrimile care se agățau de ramuri
se făceau pere, mere, prune,
caise și gutui;
Și, din stropii cei mai mici și mulți
ai durerii,
creștea peste tot, chiar și-n suflet,
iarba noastră legendară
smălțuită cu flori de sînge.