Rup puțin câte puțin din nori
Ca dintr-o vată de zahăr pe băț
Să îmi astâmpăr cel mai de preț
Dor din nesfârșitul interior.

Setea divină, apa imaculată pe care
O simt curgând în fiecare celulă din carne
Din care îmi imaginez că pot rupe
Atât cât să mă înfrupt și
Să mă bucur de ea
Ca de arme.

Mereu dorm și apoi mă trezesc
Tot mai setos și tot mai puțin frugal.

Copilăria mea, unde
Merele coapte din pomi
Ca dintr-un fuior de vată pe băț
Imaginându-mă le doboram
Și mușcam din carnea lor
În timp ce pluteam
Printre nori...

Puțin câte puțin din trupul ei rup acum
Să îmi astâmpăr pofta de nesfârșire.

Vata de zahăr, înșiruită pe băț,
Îmi este imagine a timpului
De nemurire îmbucătățit
Pe care îl caută fluturii
Noaptea prin lumini
Scânteiați murind.