În apartamentul meu e așa de rece,
rece ca fiordul Ilulissat.
Stau în pat, degerat.
Lumina becului nu mă încălzește.
Ochiul meu a înghețat
și din cauza frigului s-a crăpat.
A fost așa de rece până când
prin ochiul meu crăpat
a pătruns o duhoare seculară,
căci în beciul lor
stătea fără dop o damigeană.
Era răcoros, dar răcoare de vară.
Beciul era proaspăt văruit
și îmi pipăia corneea o muscă dipsomană
ce zburase, poticnindu-se, din damigeană.
Din perete ieșea un bec
ce lumina somnoros.
O boare m-a smuls din loc dureros
și m-a condus în beznă, afară,
în mijlocul anotimpului vară,
unde rumoarea greierilor îmi bătea în față.
În ciuda vicisitudinilor, orbecăind,
am ajuns la o clanță,
o clanță atermană
pe care am apăsat,
și, intrând în salon,
am văzut la o masă rotundă, de lemn,
o doamnă și-un domn.
Salonul e înalt,
tavanul se sprijină pe coloane papiriforme.
Prin ochiuri din podea izvorăsc lumini calde.
În jurul coloanelor sunt plante
și-n jurul plantelor sunt șerpi mulți,
mărunți, ce-și urmăresc cu nesaț propria coadă.
Deasupra unei lumini din podea
doamna pendula un pumn de giuvaiere rubinii.
În juru-i veneau sâsâind șerpii.
Unul dintre ei a urcat pe mine.
Într-o clipită a ajuns
la ochiul meu crăpat.
L-a pătruns frontal
și, odată cu el, pielea mi-a înfiorat-o
un bliț glacial.