Odată ca niciodată era
la marginea universului
o sticlă ce nu se spărgea.
Și Ate de-acolo venea.
Când a fost de a căzut,
în căzătură Ate a rupt
zăgazurile cerului
și s-a prăvălit pe Pământ.
De pretutindeni alungată,
cu rușine-și poartă
frumusețea discordantă.
Odată cu Ate și ploaia s-a coborât pe Pământ.
De la ploaie au crescut două movile mari.
La fiecare ploaie movilele cresc în continuare,
în rotunjimea lor pământul e tare.
Parcă vor s-ajungă la soare,
în expansiune se ridică deja ca două cocoașe de bactriană.
Și-n ascensiune pământul movilelor ca un ochi mijit se strânge.
Lumina solară îl străpunge
asemenea șuvoiului ce pătrunde debordant
crenelul dintr-un zid de cetate, expus deliberat.
Pe culmea fiecărei movile dă rod
câte un mic cireș columnar,
ale cărui rădăcini până-n adâncuri
agregă un schelet tentacular.
Dacă rădăcinile ar îngheța,
sub greutatea aerului cireșul s-ar îndoi.
Dacă pe movile lumina nu s-ar mai ivi,
un cutremur s-ar porni
și spasmodic s-ar descărca
până când o genune s-ar căsca
între movilele surate.
Și-ntre toate
uite-o pe Ate
cu buzele-i în pietre sfărâmate
și-ncheieturile-i curate!