În cartierul cu pepeni, absolut toată lumea mă iubește.

Geo, care-a plecat dintre noi,
dar vocea lui tot mă-ntreabă
în gang, tânguit:
ce-ai făcut azi de mâncare?

Mamaia Florica, cu sacoșele ei cu legume
murate discret,
cu mărar proaspăt,

tanti din colț, cu o sută de nepoți,
ce-mi vinde cimbrișor de deal și smochine gigant
ca mic dejun intempestiv,

Daria, the blonde but smart
doll,

poveștile cu vin tainic de demult,
tristețea și tâlcul
din glasul Părintelui Ene,

și tanti Lili de la pepeni,
ce-mi cadorisește din plin
zâmbete, prune și sfaturi
ca plată pentru masajele publice,
de parcă suntem într-o piață-n Haikou,
China.

Locuim într-un anotimp incert, la apartament.

Trandafirii au numele lor, rezervat,
melcii mănâncă fiecare minut rămas
dintr-o fericire de mucava,
ulmul bătrân ține umbră bisericii
peste întreg
universul nostru discret parfumat,
copiii își numără pașii
și-și deschid larg inimile și aripile.

hey,

numai tu
nu mă recunoști.

oare de ce?
n-am pe cine să-ntreb.
lumina din noi se stinge încet,
ca o candelă parfumată în rugăciuni.

hey, mai rămâi?
sau mai bine nu vii?

n-am pe cine să-ntreb.

— Zvera End, „Nu știu”, din volumul în lucru *Există îngeri. Poeme pentru oameni singuri*.