În cartierul cu pepeni, absolut toată lumea mă iubește.

Geo, care-a plecat dintre noi,
dar vocea lui tot mă-ntreabă
în gang, tânguit:
ce-ai făcut azi de mâncare?

Mamaia Florica, cu sacoșele ei cu legume
murate discret,
cu mărar proaspăt,

tanti din colț, de la Lopătari, cu o sută de nepoți,
ce-mi vinde cimbrișor de deal și smochine gigant
ca mic dejun intempestiv,

Daria, the blonde but smart
doll,
ce merge la mare
în fiecare joi.

Sunt un căluț ascultător
în caruselul cotidian:

poveștile cu iz tainic de demult,
ale sârbilor,
tristețea și tâlcul
din glasul Părintelui Ene,

și predicile Părintelui Costel,
inundând dimineața în cântec
prin fereastra ce dă spre biserica noastră
când mă trezesc.

Iubiților, spune cerul,
ca o pasăre albă tăind orizontul,
cu o dragoste cu o mie de brațe:
fiți treji,
fii ai trezviei.

Sunt un arc între acum și nicăieri,
dar nu nevăzut:

tanti Lili de la pepeni
îmi cadorisește din plin
zâmbete, prune și sfaturi
ca plată pentru masajele publice,
de parcă suntem într-o piață-n Haikou,
China.

Locuim toți într-un anotimp incert, la apartament.

Trandafirii au numele lor, rezervat,
melcii mănâncă fiecare minut rămas
dintr-o fericire de mucava,
ulmul bătrân ține umbră
întregului nostru
univers,
copiii își numără pașii
și-și deschid larg inimile și aripile.

hey,

numai tu
nu mă recunoști.

lumina din noi se stinge,
ca o candelă parfumată în rugăciuni.

— Zvera End, „Nu știu”, din volumul în lucru Există îngeri. Poeme pentru oameni singuri.