Lăsasem în umbră un ultim cuvânt,
O caldă suflare ce cere iertare,
Un fir de lumină trimis peste vânt,
Purtat spre o mută, adâncă pierzare.

Te-am vrut un potir de tăceri și mister,
O blândă verigă ascunsă sub pleoape,
O mare de umbre topită în cer,
Să-mi fii un exil și atât de aproape.

În fiecare gest te-am căutat,
Zidind din nisipuri altare-n neștire,
Un chin dureros, dar etern asumat,
Ce-a ars din ființă o primă iubire.

Dar astăzi, prin fumul subțire și rar,
Văd chipul tău palid ca spuma de mare,
Iar cercul de foc este doar un altar
Pe care se cerne o rece uitare.

Nu te mai strig din amurgul stingher,
Privesc spre noi doi prin ocheanul de rouă,
Un dor ca o toamnă pe bolți de mătase,
Ce-mparte o singură lună în două.

Ne-au devansat și secunda și anii,
Suntem doi străini rătăciți în poveste,
Pe unde treceau în tăcere titanii,
Rămâne doar noaptea și tot ce nu este.

Așterne-se-n urmă un murmur de frunze,
Cuvintele grele s-au stins în amurg,
O liniște mare, pe ape nespuse,
Ne-adună în tainice valuri ce curg.

Pășește înainte pe punți de suspine,
Iertarea e voalul pe care-l clădim,
Nu mai există un „noi” pentru tine,
Ci doar libertatea de-a ști să privim.