Doarme întins pe coline,
ca alte lumi latine.
Dâmbovița își dăruie lui viața,
străbătându-l.
Cândva, orașul o va îmbrățișa
pentru a-i reda prospețimea și dulceața
de la izvoare.
Orașul meu își adună cu folos
toate clipele;
Zi de zi se lărgesc umerii
orașului meu.
Când mă gândesc la el,
mă văd într-o uzină,
într-un creier
sau într-o inimă!

În brațe Bucureștiul meu mă strânge,
Trezind un dor nostalgic de părinți,
Și-o rugă veche-n umbră se mai frânge
Din sfintele icoane cu mari sfinți.