lună, tu, regină albă,  

mai cu moț, dar fără salbă,  

treci, privind pe muritori  

cum se-agită printre nori  

de iluzii–clar, deșarte-,  

neavând de tine parte. 

 

uite cum trei frați de liră  

de la tine se inspiră:  

o duduie îndrăzneață  

și doi crai plecați la piață.  

con de raze le arunci,  

tot sperând să îi alungi.  

ei rămân, privind prin ceață  

tot în ochiul tău de gheață.  

parc-ar fi căzut, sedați,  

între dinții tăi pătrați! 

 

fata zice: „o secantă  

mult m-ar ajuta, surată,  

cu un cosinus mai breaz,  

mai hazliu și mai viteaz,  

să o înmulțesc ușor,  

unitatea s-aibă spor.” 

 

primul crai, mult mai pragmatic,  

ar dori, în metru antic,  

să-i slăvească toate cele,  

chiar și pletele-i rebele.  

(nu mai zic de ochi și coapse,  

de curentul din sinapse.) 

 

craiul celălalt, mai trist,  

ironist și juxtalist,  

ceartă luna optzecistă  

că aduce-a conțopistă,  

deși un haiku i-ar scrie  

despre pruni și despre vie,  

tot cu ea, moț, în livadă,  

cu iubita s-aibă sfadă. 

 

vin și eu la spart de târg,  

fără chef și fără sârg,  

deși, clar, o pașadină  

tot i-aș scrie, că-i divină.  

(dar nu am acum benzină!)