La o margine de lume, într-un colț pierdut de rai,
Toamna își întinde trena peste plaiuri fără prag.
Frunze roșii bat în geamuri în al lor vârtej ușor,
Iar parfumul de must proaspăt umple aerul de dor.

Fumul vioriu se-nalță către zări demult apuse,
Unde-n seară se adună amintirile nespuse.
Un bătrân pe prispă tace, strâns în haine, tremurând,
Iar suflarea nopții reci pleacă crengile spre pământ.

Este locul unde timpul își așterne-amorțirea,
Unde bruma de pe iarbă îmblânzește amintirea.
O tipsie de lumină peste haine verzi și vii,
Unde toamna își dă mâna cu tăcerile pustii.