Ce este viața dacă nu o lacrimă în ochiul infinitului?
Ce este durerea dacă nu o dezamăgire a omului cinstit?
Tu să pleci din calea mea...
Este ca și când ai părăsi pe oricine și pe altcineva!

Împreună am trăit, am râs, te-am iubit.
Dar tu m-ai părăsit...
Iar acum străbat singură această pustietate,
Din cauza faptelor tale.

Singurătatea din ochii mei și craniile celor morți
Sunt ca și când ne-am fi născut deja inegali cu toții.
Ce poate să însemne asta pentru niște oameni mijlociți de traiul iubirii?
Oriunde mă uit, îmi este amintită relația noastră.
Dar ea este moartă...

Credeam că până acum voi fi întâlnit pe altcineva,
Însă nu m-am uitat după nimeni.
Ce-mi pasă mie de un „cineva”,
Dacă știu că iubirea ta aparține altcuiva?

Dar pot arăta lumii că odinioară ai fost al meu,
Pot retrăi timpul petrecut împreună...
Parcă starea îmi era mai bună.
Acele amintiri prețioase pe care tânjeam să le uit...
Pentru o persoană pe care am iubit-o.

Focurile aprecierii noastre s-au stins,
Arse de timpul trecător al traiului.
Doamne, cât am iubit acest băiat al raiului!
Pe cer mă uit acum și privesc ca o lașă,
Nimic în afară de un cer negru, plin de cenușă!

Nu-ți voi uita sărutul aprins din acea zi,
Precum petalele unei flori de cireș,
Zâmbetul tău când erai vesel,
Care pătrundea în mine asemenea diamantului șlefuit de o mână bună.
Doamne, ce fată nebună!
Cât a putut să te prețuiască!

La un moment dat, erai parcă al meu...
Ca flăcăul din fâșia de lună de pe cerul nopții.
Așa domn și sfânt, ca un semizeu!
Se vedea cât de mult puteai să mă îndulcești, Dumnezeu!

Frumusețea ta singuratică, amabilitatea ta, poezia ta,
Felul în care mă umileai mă făceau să mă simt ca o fată de crai.
Deși nu eram iubită, tot eram îndrăgostită.
Tot îmi simțeam sufletul transpirat,
Când îți simțeam glasul ușor emoționat.

Acum ești în brațele, posibil, ale altcuiva.
Cine este acea persoană?
Această ființă?
Are o voce?
Are grație?
Este un alt amantlâc?
Sau un om de cuvânt?
Ce putere are asupra ta?

Nu-mi vine să cred că ai fost atât de egoist...
Ești un om mistuit de propriul destin!
Ești un resemnat strivit de propriile șanse!
Nu vezi că o să cazi în chin?!

De ce m-ai ținut la distanță?
Eu m-am luptat să supraviețuiesc...
De ce nu mi-ai mai dat o șansă?
Am vrut doar să te iubesc...

Când privesc înapoi la cele mai întunecate momente ale poveștii noastre,
Am știut că ceva avea să ne despartă speranțele șubrede.
Încep, trecătoare, să mă detașez,
Dar gândul meu se adâncește în mintea ta.
Crește, amestecându-se cu toată durerea
Și densitatea gândirii mele asupra vieții.
Tu crezi că mai am o șansă pentru sufletul tău, al gheții?

A fost o frumusețe pe care m-am bazat mereu.
Frumusețea prieteniei noastre.
Frumusețea unei iubiri pline de candoare...
Sperând că într-o bună zi nu va muri.