Adie prin noi ca o rugă din veac,
Cu doruri de mamă și suflet de dac,
E glasul ce curge din tată în fiu,
E cântecul țării, curat și viu.

E doina din munte, e râul din vale,
E dorul de-acasă ce urcă spre zare,
E clopot de seară, e cântec fierbinte,
E graiul ce zidește strămoșii-n cuvinte.

Limba română, lumină și dor,
Mama mea bună, altar sonor,
Cât vom avea inimă, cât vom avea glas,
Tu ne vei fi rugă, tu ne vei fi-acasă.

E pâinea din suflet, e vinul din sânge,
E dorul ce arde și-n veacuri ne-ajunge,
E crucea străbună înfiptă-n pământ,
E taina prin care ne facem cuvânt.

Nu ești doar cuvântul pe care-l rostim,
Ești casa din suflet în care trăim;
Ești candela vie ce arde-n altar,
Ești glasul din noi, nemuritor și clar.

Te las moștenire la fii și nepoți,
Ca pâinea iubirii s-o-mpărțiți între toți,
Cât va fi o inimă sub cerul senin,
Limba română ne va fi destin.

Când totul în jur se destramă și piere,
În mine, în tine și-n lumea de rând,
Tu ne rămâi, a noastră-nviere:
Limba română ne e legământ!
E singurul templu rămas pe pământ.