Există o zi în care încetezi să mai cauți.

Nu pentru că ai găsit.
Ci pentru că, într-o dimineață, ridici telefonul de pe noptieră și observi că nu mai ai pe cine verifica.

Nu pentru că ai iertat.
Nu pentru că ai înțeles.
Ci pentru că ai obosit să cari aceeași întrebare prin aceleași camere.

La început crezi că viața se schimbă în zile mari.
O despărțire.
Un diagnostic.
Un telefon la miezul nopții.
O ușă trântită.

Apoi trec anii și înțelegi altceva.

Cele mai importante transformări se petrec în șosete desperecheate, căni uitate pe birou și dimineți care seamănă atât de mult între ele încât nici nu observi că te schimbă.

Într-o zi nu mai întrebi.
În alta nu mai aștepți.
În alta nu mai verifici.
Și nimic nu anunță evenimentul.

Nu există aplauze.
Nu există ceremonii.

Doar o femeie care își bea cafeaua și nu mai simte nevoia să răscolească cenușa.

Uneori cred că maturitatea seamănă cu o casă abandonată.
Intri după mulți ani.
Aerul miroase a praf și lucruri neterminate.
Pe un raft găsești fotografii.
Într-un sertar, promisiuni care n-au ajuns nicăieri.
Pe podea, câteva regrete pe care nimeni nu s-a mai obosit să le ridice.

Și, peste tot, spațiu.
Mult spațiu.

Odată mă speria.
Mi se părea dovada a tot ce am pierdut.

Astăzi îl privesc altfel.
Ca pe locul rămas după ce au plecat versiunile mele vechi.

Fata care credea că poate salva pe oricine.
Femeia care credea că iubirea repară tot.
Omul care confunda înțelegerea cu controlul.

Toți au locuit aici.
Niciunul nu mai stă.
Poate că asta face timpul.

Nu ia oamenii din noi dintr-odată.
Îi mută afară încet.

Lasă câteva fotografii pe pereți.
Câteva urme pe podea.
Și apoi face loc.

Pentru altcineva.

Pentru omul care poate traversa aceeași viață fără să mai încerce să o repare.