eram la romană, îți îndrugam rahaturi despre manierism.
„ne-am rafinat prea mult”, aberam
„ne e frică să fim proști, să fim cruzi.”
tu ți-ai stins chiștocul de talpa pantofului,
te-ai uitat peste umărul meu după un autobuz care oricum nu venea
și ai scuipat:
— io-mi bag picioarele! hai mai bine la mec.
și ai luat-o-nainte

era noapte, ora unsprezece și douăzeci.
locul trebuia să se închidă la douăsprezece, dar era full:
o adunătură de copii grași; adolescenți puhavi, transpirați,
cu hormonii urlând pe sub hainele parcă mult prea lălâi

lângă ușă, cineva a câlcat pe o cola și dâre lipicioase se prelingeau
până la baia care mirosea a clor și pișat; tu te-ai dus direct la ecranul tactil
uriaș
degetele tale au început să lovească nervoase în sticlă:
meniu, sos, extra
castraveți, mare, confirmă.

m-am rezemat de un stâlp de beton și m-a lovit o tristețe tâmpită;
un dor cretin să fiu și eu unul ca ei...
să port hanorac lăbărțat, pantaloni care mătură praful
adidași albi nespălați
să-mi înfig un fier aurit în sprânceană
să urlu în speakerul telefonului: „da, coaie. gen. efectiv.”
să pot vorbi patruzeci de minute despre nimic, fără să-mi crape obrazul
să am ochii verzi din lentile de plastic,
un tatuaj chinezesc
să mă doară în cur
că pierd metroul; să te iubesc
doar pentru că ai păru-n șuvițe intens colorate
să urlu pe stradă, să mă oftice un „seen”
să scriu ca un obsedat „-ești?”, să șterg, și să scriu iarăși „-ești?”
să am vârsta la care ...

...între timp te-ai întors cărând o tavă grea cu o mie de chestii
— ce dracu’ ai? mă întrebi. — nimic. am luat doi cartofi între degete.
erau reci, uleioși și oribili.
i-am mestecat și am mai luat încă doi.
— cum sunt?
— merg. își fac treaba.
— ce ziceai de manierism?