Acolo,
De unde se desprind ramului
Frunze care cad visând că zboară,
În locul acela din care-au crescut
Sorbind din seva lemnului
Și din adânc plin de aer,
E ochiul ce privește
Peste pământ.

Acolo,
În încheietură, ele vedeau
În cerul nopții stelele lucind
Și se minunau de luminile lor.
Cartilagii încrustate, nevindecate,
În carne purtate ca pe răni
Supurând și murind
Mistuitor.

Acolo,
Ca între braț și mână,
Pe ramul rămas fără frunze,
Crustele ce le cresc spre vindecare
Ne amintesc de infinitul
Căderilor interioare.

Acolo,
Unde spațiul și timpul așteaptă
Să vadă locul din care-au plecat și
Pe cel în care vor să ajungă,
Cum frunza în pântecul
Bumbului de țărână.