Te cocoți în fiecare seară
pe vârful cel mai înalt al cerului
și pândești luna
ca să muști din ea perfect
măsurând prin compasul timpului
exact o felie,
o zi de trăit
pe partea cealaltă a lumii.

Pândești răpitor secundele
rămase agățate-n ecran
atunci când omul adoarme bolnav
și-l muști,
îi mănânci veșnicia
bucată-n bucată
exact cât să uite de cer
cât să moară încet
și uitând că e om
să se lase iubit de răpitorii de noapte.

Ecranul personal al luminii
se stinge și el
repetând mecanic doar
tic - tac
tac - tic
ca ultimul cântec rămas
de țipat pe ghitit
de ciocul murdar al păsării
rămasă la pândă.