Sunetul evada
din
toate blocurile leite
spre
copiii sidefii care sar șotronul.
Piatra funcționa
ca o comă,
sunetul interpreta
partitura funebră a sorții.
Ceilalți râdeau
senini
spre copilul căzut
printre
frunzele încleiate în asfalt.
Memoria
arheologie a copilului anilor 90.
Buimac de somn,
omul liber
de grijile socialiste
ale ogrăzii noastre,
nici prin vis nu ar fi visat
copilul care alunecă
peste piatra sonoră.
Melodia ascunsă
în sunetul evadat
din piepturile inimilor
frânte de vină
în lacrimile lui va fi canto,
bluesul metropolei sărace,
pactul cu evadarea
scris pe frunze moarte.

Se auzeau mașini fioroase
lângă
aleea înviorată de căzătură.
Accelerau în neobrăzare
cu sete de libertate
peste gardurile ogrăzii socialiste.
Nici nu le păsa.
Nimic nu era de văzut
în urmă:
”...lasă totul în
ținutul ăla de jale”
închega aria copilului
care își descoperea
istoria de rockstar de mahala.
Se ștergea de frunze plouate,
de ceața timpului noros ,
de umbrele sonore ale frângerii inimii,
în vibrații tenor de revoluție
de parcă o cădere
te învață melodrama ca o palmă părintească.

Scrieri despre mitul acelei armonii
descoperită naiv
de parcă cele două mâini
ale sorții ar fi prins
a se ruga de Bunul Dumnezeu.
Scrieri uitate printre versurile
casetelor prăfuite.
Scrieri pe partituri ofilite de timp.
Scrieri și înregistrări sonore.
Documentare reci și neinteresante.
Jurnalism trecător ca frunzele veștede
de sunetul ca un țiuit prin toate.
...și totul a rămas în urmă
cu o alee umbroasă printre blocuri
deformate
de apartamente goale
care așteaptă chiriași.