Fața mi se întoarce uneori pe partea cealaltă a ființei,
când în interiorul meu plouă cu neuroni și sinapse bolnave.
Un encefal mic, cât palma unui păianjen, țese punți
pe marginea gropilor din apropiere ‒ asta când plouă.

Uman, chipul se rostogolește pe coama unui trunchi cerebral,
norii sub protuberanța inelară a bulbilor rahidieni din mine
transferă ironii, surâsuri, tristeți și frunze galbene ofilite
pe fața ascunsă dincolo de armurile pielii.

Aceasta este imaginea care suferă de cameleonism static,
interiorul minții cuprins de mișcări stranii
alunecă pe stânci cu unghii ascuțite.
Acum noaptea este mai amplă decât întunericul ei.

Pe trunchiul viu din craniu sinapsele-și dau mâna,
cu fața întoarsă încolo se vede prin lunetă
un creier cât atomii ce-și pierd în ceruri lâna
și un neuron ce-n craniu a devenit vedetă.

Când cerebelul doarme, păianjenii-și fac punte
în trunchiuri cerebrale, protuberanțe țes.
Meningele adoarme visând că urcă un munte,
sinapsele bolnave din creiere când ies.

Interiorul minții cuprins de mișcări stranii
alunecă pe stânci cu unghii ascuțite,
războaiele gândirii se dau de atunci în cranii,
sinapsele nebune se taie în cuțite.