Vedeam adevărul
doar în ceață.

Doar urma mea
care te îmbrățișa.

Picăturile se săturau
de plimbările noastre,
coborau
încărcate de nopți adânci.

Tăcerea își împingea malurile
mai aproape de noi.

În căușul mâinilor
e un râu
în care chipurile noastre
se văd albastre.

Am desfăcut mâinile.

Râul
știa unde să plece.