Sub luna rece, albă, tremurândă,
Eu te-am iubit ca marea țărmul sfânt,
Dar inima-mi, de doruri sângerândă,
S-a frânt tăcut sub al tău dublu gând.

Vorbeai și glasul tău părea lumină,
Un cântec blând pe-un cer nemărginit,
Dar printre stele, tainic, fără vină,
Și alte umbre-n noapte-ai rătăcit.

Eu nu eram doar floarea ce-ți răsare
Din suflet trist, în ceas de asfințit;
Ci una dintre multe visătoare,
Ce-n vraja ta s-au stins și-au pribegit.

Și mă simt străină lângă tine-acuma,
Ca frunza dusă de-un târziu vânt rece,
Umilită-n taina ce-mi strivesc furtuna,
Când gândul către alte glasuri-ți trece.

Cum să mai cred în steaua ta senină,
Când cerul ei s-a spart în mii de ciob?
În ochii tăi văd marea cea străină,
Iar eu doar umbra unui vechi potop.

Mi-ai risipit încrederea-n tăcere,
Ca ploaia fină peste-un câmp pustiu
Și port în piept o grea și mută fiere
Că n-am fost unica… și n-am să fiu.

O, de-ai putea vedea ce lasă rana
Când dragostea se-ntoarce în rușini,
Ai plânge poate, singur, sub icoana
Iubirii ce-ai pierdut-o printre spini.