La mine-n ființă moartea fierbe haine – bipoem


În vreme ce moartea era un capriciu al copilăriei,
viața nu avea mașina ei de spălat rufe.
Cearșafurile grele din pânză de cânepă și cămășile
și le fierbea cu leșie din apa lemnelor de foc.

Ca stârvul unui mort arăta când mă punea s-o arunc,
era gri și sub ea îmi imaginam cadavrul meu tânăr.
De cele mai multe ori moartea iese dintr-un om viu,
ciubărul din trunchi de măr îl scobise tata mai demult.

Cuptorul de pâine și focul din casă erau mine de aur,
cenușa adunată în josul sobei,
întinsă pe un cearșaf deasupra mea,
era atât de vie că-mi lăsa gura apă.

În mine-și fierbe rufele murdare
o moarte părăsită de alte morți,
într-un ciubăr de lemn cu două torți,
în care ființa mea-i strecurătoare.

M-a înălbit leșia ei fierbinte,
căci moartea-mi fierbe ființa-ntr-un ciubăr
scobit din trunchiul unui singur măr,
cum se făcea în sat la noi înainte.

Cenușa adunată în josul sobei,
întinsă pe un cearșaf deasupra mea,
se transforma în fulgii mari de nea,
ieșind o moarte de-ți venea s-o bei.