Cuvânt înainte

Această cronică nu este doar o însemnare a zilelor care au trecut, ci o hartă interioară a supraviețuirii prin absență. Scrise sub dictarea unei liniști apăsătoare, dar pline de recunoștință, versurile adunate aici devin un altar al memoriei. Ele nu caută rima perfectă, ci adevărul nud al sentimentului, fixând în timp ecoul unei prezențe care a marcat destine. Este o mărturisire a datoriei de a nu uita și a curajului de a transforma durerea pierderii într-o lumină călăuzitoare pentru cei care rămân.


Gutui și tăcere

A trecut și această zi prin curtea noastră,
lăsând în urmă un miros greu de gutui și de așteptare.
Am așezat cărțile în rafturi, una câte una,
ca pe niște soldați obosiți care și-au încheiat războiul,
dar cuvintele lor încă mai strigă în penumbră.

Mă așez la masa unde scriai cândva
și las palmele să atingă lemnul rece,
căutând căldura pe care timpul a furat-o.
Fereastra e o ramă uriașă în care se pictează toamna
cu pensule de vânt și frunze care mor frumos.

Nu mai există rime pentru ceea ce simt acum.
Iubirea nu se mai măsoară în strofe egale,
ci în secunde lungi, în care respir singurătatea
și o transform în aer pentru mâine.
Ai fost un munte de revoltă și de cântec,
iar eu am rămas valea ce îți păstrează ecoul.

Îmi lipsesc zgomotele mari, pașii tăi grei,
telefoanele care sunau în miez de noapte,
dar cel mai mult mă doare această liniște perfectă
pe care nicio poezie nu o mai poate sparge.

Rămân aici, custodele unei memorii de foc,
privind cum dincolo de geam se lasă seara,
fără reproșuri, fără regrete,
doar cu o imensă, nestinsă recunoștință.

Camelia Opriţa Roma