Sub razele mlădioase ale lunii argintii,
Eu mă întreb dacă după mine-ai să mai vii,
E apa care ne-oglindește emoții-ngropate de vii,
Și mă rog să mai fii, și mă rog să mai scrii, pe hârtii...

Luna mi-a spus „frumoasă poetă, încă te iubește”,
Și simt din inimă cum iubirea în valuri îmi crește,
Dar cum oare va învinge la lumina soarelui când fără de veste,
Leul în Marte are să ne împungă cu răgetul său în coaste...

Totul pare mai simplu cu luna în spate, și emoții armate,
Dar vine iar ziua, când deschid ochii înapoi la realitate,
Șobolanii mănâncă brânză, eu ovăz, șerpii păsări și insecte,
Doar sub lună și soare sunt egale speciile toate....

Și până la final contează a lor complementaritate,
Cât de mult formează un atac perfect, în arte,
Și eu îmi pun yin yang la gât, în mișcări perfecte,
Până-l găsesc pe el, pe cel cu rime inteligente...

Încă mă întreb: luna asta e o iluzie sau e realitate?
Cuvintele ei vor fi oare urmate de fapte?
Și de ce încurajează scorpionii din deșert la acte
Simfonice așa de ultim moment, aparent ratate?