Suprarealism distopic

N-o să ne mai jucăm
nici elasticul,
nici baba-oarba,
nici șapte pietre.

Prin hubloul navei spațiale,
intensul albastru adânc —
profund ne este destinul.

Așteptăm
ca ușa ecluzei
să ne permită
cele șapte minute
în care să ne spunem,
pe nerăsuflate,
cât de dor ne este,
cât ne iubim,
că nu mai rezistăm,
că nu avem unde să evadăm.

Iar tu îmi spui,
sincron, același lucru,
înspăimântată.

Se suprapun cuvintele,
ne acoperim fonic,
să nu rămână niciun cuvânt
nerostit în piept.

Strigăm aproape fără răsuflare
când ușile se deschid,
cu avertismentul lor,
iar forța separării
ne taie respirația.

Suntem inevitabil lăsați
în subducția vidului cosmic.
Ne privim
cum ne îndepărtăm, forțați,
spre univers, în derivă —
formolul suferinței pure.