***

Înainte de timp,
era doar o ezitare.

Dumnezeu ținea lumea
între două degete,
neștiind dacă s-o lase să cadă.

Atunci s-a născut
prima imposibilitate:

o amintire
despre ceva
care nu se întâmplase.

Universul își inventa materia,
își aprindea oasele,
își împrăștia sângele în stele.

Sub podeaua existenței,
o amintire fără proprietar
își căuta omul.

M-a găsit târziu.

Aveam patruzeci de ani
și uitasem
de ce intrasem într-o cameră.

Mi-a lăsat în palmă
o după-amiază necunoscută:

o stradă pe care n-am mers,
o femeie pe care n-am întâlnit-o,
un copil fără ochii mei,
o casă necumpărată,
o lumină rămasă ani întregi
la o fereastră
care nu fusese construită.

Le-am recunoscut pe toate.

De atunci
trăiesc cu o a doua biografie.

În ea sunt mai bătrân,
cu alte cicatrici,
alte greșeli,
o altă limbă pentru „rămâi”,
un alt fel de a pleca.

În fiecare seară
găsesc pe masă
scrisori de la mine
din vieți
în care am ales altfel.

Nu le deschid.

Într-una dintre ele
ar putea scrie:

„Aici erai fericit.”

Fericirea adevărată
nu s-a pierdut în trecut,
ci în posibilitate.

Există un cimitir
al lucrurilor neîntâmplate.

Acolo nu cresc flori.

Cresc aproape-uri:

un „da” îngropat lângă un „nu”,
un tren plecat cu trei minute înainte,
o mână care n-a bătut în ușă,
o propoziție păstrată în gură,
un univers închis odată cu ea.

Morții de acolo
nu au nume.

Au forme de întrebare.

Uneori ajung acolo în somn.

Dincolo de poartă
sunt milioane de mine:

cel care a rămas,
cel care a plecat,
cel care a iubit,
cel care a spus adevărul prea târziu,
cel care a murit tânăr,
cel care n-a existat deloc.

Ne privim.

Niciunul nu-l invidiază pe celălalt.

Dimineața,
camera este aceeași:

patul,
fereastra,
paharul,
corpul.

Mă ridic.

Deschid ușa.

Pe prag
mă așteaptă o zi
care nu există încă.

Fac un pas.

În urma mea
se închid mii de uși.

În față
se deschide una.

Pentru o clipă,
universul ezită din nou.

Apoi timpul începe.