Viața nu vine pe drumuri ușoare,
ci trece prin noi cu furtuni și cu soare,
ne lasă în suflet tăceri și dureri,
apoi ne ridică din vechile seri.

Ne pune pe umeri poveri fără nume,
ne poartă prin umbre, prin margini de lume,
ne-nvață că omul, când cade și plânge,
se poate ridica din tot ce îl frânge.

Sunt zile în care te cauți prin tine,
prin camere reci, prin ferestre străine,
și cauți un rost printre gânduri amare,
un strop de lumină, o rază de soare.

Dar poate că lupta nu cere izbândă,
nici glasuri de fier, nici o inimă blândă
ci doar să te-așezi lângă rana ce doare
și s-o lași să respire în liniște mare.

Căci sinea nu strigă, ci vine încet,
ca ploaia ce cade pe-un suflet discret,
și pune lumină pe tot ce-i uitat,
pe visul din tine, de mult îngropat.

Atunci înțelegi că durerea nu-i zid,
ci pragul spre-un suflet mai viu și lucid
că unele lacrimi, curgând către jos,
te duc către tine pe-un drum glorios

Iar undeva-n tine, sub teamă și vină,
există un loc de odihnă deplină,
un țărm fără timp, fără teamă sau glas
un „eu” care-așteaptă să te-ntorci acasă.

Când luptele lumii te-apasă prea tare,
întoarce-te-n tine, spre propria stare
căci omul se vindecă, pas cu pas,
când nu mai fuge de omul ce-a rămas.

Nu trebuie lumii să-i fii neclintit,
nici stâncă, nici zid, nici erou oțelit
uneori, cea mai mare putere ce-o ai
e să stai lângă tine și să nu mai pleci, stai.

Iar dacă mai vin peste suflet furtuni,
nu le fă casă, nu le face minuni
lasă-le să treacă, precum trece un nor,
căci după furtună se naște un zbor.

Viața nu-i pace, dar poate fi drum,
cu umbre ce pier și cu focul de-acum
iar omul ce-nvață să fie cu sine
transformă și rana în zori de lumină.