Astăzi am făcut ordine.
Am aruncat facturi, garanții expirate,
instrucțiuni pentru lucruri care nu mai există.

Am păstrat însă
un bilet de tren către un oraș în care nu mai locuiește nimeni din mine,
două fotografii în care zâmbesc ca și cum aș fi știut ceva despre viitor,
și o cheie despre care nu-mi mai amintesc ce ușă deschidea.

La un moment dat, viața devine un depozit.
Așezi pe rafturi oameni pe care nu-i mai suni,
promisiuni care nu te mai caută,
vise care au rămas mici în timp ce tu creșteai în alte direcții.

Din când în când, treci printre ele, ștergi praful, citești etichetele și te miri
că totul încă poartă numele tău.

Seara, înainte să sting lumina, am găsit într-un colț
o versiune mai veche a mea.
Nu spunea nimic.
Mă privea doar cu încrederea absurdă pe care o au tinerii când cred că timpul este infinit.

Am vrut să-i explic.
Despre pierderi. Despre oameni.
Despre cât de repede învață inima să locuiască în ruine.

Dar am lăsat-o în pace.
Unele adevăruri nu trebuie spuse.
Ajung singure, ca iarna,
la fiecare casă.