Se clatină pământul
în albul dimineții.
Încerc lacrimile unui copil,
mă ating cumva de dorință.
Mă înconjor cu păpuși;
întunericul are ceva ușor de recunoscut:
felul în care atinge îți seamănă,
goliciunea.
Trupul meu este un deșert,
învăț să te iubesc fără apă.
Cum aș putea să te am sub nisipuri?
— Fântână,
să mă sapi!