scobind cu unghiile aurul
atât de strâmt sub pleoapă
tulpina ochiului se descojește și cade înăuntru
Tu
fără umbră
nu-mi mai apăsa globul —
mă doare neglijența lumii
și lasă, te rog, un centimetru de aer între noi.
tăcută era miercurea
când am pierdut lumina din dreptul ochiului
acum îmi trece prin piele la 90°
menită să topească amintirile cu noi.
în spatele retinei se derulează
spațiul impropriu lumii noastre
pereții miros a piatră filosofală
condamnată la eșec
totul a ieșit inedit:
sufletul s-a transformat în aur
aurul în lăcomie
și lăcomia în moarte
noi am intrat prin tăcere
în fiecare ușă
să ne ordonăm gândurile întâi.
rareori se apropie câte un zid
îi zici
cuvânt
eu îi spun
vacuum creat după ce a fost rostit
acum ia și ți-l asumă
nu prea am unde fugi
iată vidul
și iată coridorul ieșit din vid
vai —
vidul mă înlocuiește
prea multe linii drepte
se intersectează în tâmpla mea.
ferestrele se deschid în beton
poți desena în graffiti țărmul mării mărginit în pervaz
cerul stăpânit în oblon
și munții legănați în pânza din colț.
cum spuneam
încă mare eram
camera devenise microscopică
tavanul nu mai urca
de-atâta strânsoare am început să-mi fac ieșire
scobind cu unghiile în propria-mi vedere.