Căutând iar a soarelui căldură,
Trec păsări disperate-n stoluri
Tânjind să își aline doruri
De razele-i ce-n toamnă se pierdură.

În urma lor frunzișul se desprinde
De matca lui, îngălbenit și-uscat,
Căci zguduit de viforul iscat
Esența de-altădat' nu mai cuprinde.

Învăluit acum în frig și ceață,
Amenințat fiind de vremea rea
Și-mpovărat de o tristețe grea,
Pomul răzbate să rămână-n viață.

Nu-i neputință pierderea verdeții,
Ci-n mod voit a renunțat la ea,
Fiindu-i necesar a-și conserva,
A-și aduna în trunchi seva vieții.

Atent citește semnele schimbării
Celor hrăniți cu roada-i sățioasă
Care, cumplit înfometați, îi lasă
Într-un final doar semnul întrebării.

Retrage-n sine hrana, așadar,
De propriile-i răni se îngrijește
Și calea vindecării o gândește
Ieșind din iarnă întregit ca dar.