dacă așez pe rămâi lângă vis  

e ca și cum aș visa că rămâi  

sau că rămâi doar un vis,  

tot una cu a lăsa urme în praf  

sau amprente pe inimă –  

într-un spațiu relativ limitat,  

nu ai cum să strângi totul,  

uitarea este ceva omenesc.  

 

dar mai bine nu mai așez nimic,  

să nu-mi iasă prin piele romantismul ăsta  

cu parfumul său de salcie crudă –  

știi, pletoasa aia de pe malul pârâului,  

care se tot unduia în amurg,  

biciuită de vântul pustiu.  

 

inima știe mai bine  

unde îi este fiecăruia locul.