De ani întregi,
ea își agăța cheia
în cuiul de lângă ușă.
El o ținea pe a lui
în buzunarul gecii de lucru,
chiar și acasă.

Într-o seară,
când ea își luă cheia,
cuiul veni puțin după ea.
Îl împinse la loc cu degetul.

De atunci,
își ținea cheia în poșetă.

Într-o joi,
el își uită geaca la serviciu.
Ea îi deschise.

Câteva zile mai târziu,
el făcu un duplicat
și îl agăță în cuiul gol.

Când ea veni acasă,
din bucătărie se auzea apa.

În cui atârna o cheie verde.
A ei era roșie.
A lui, cea veche, galbenă.

Încercă cuiul.
Se mișca puțin.

Scoase cheia verde,
apoi pe a ei din poșetă.

Capacul roșu ieși ușor.
Pe cel verde trebui să-l răsucească,
să tragă de el cu unghiile.

Puse roșul pe cheia nouă,
verdele pe a ei.

Agăță cheia roșie în cui.
Pe cea verde o puse în poșetă.

Se spălă pe mâini.
Pe vârful degetului
rămase rugină.

— Mă duc. Începe meciul.
— Du-te.

În hol se opri.
Privi cheia roșie.

Prin ușa întredeschisă,
ea îl văzu.

— Ai uitat ceva.

Pe masă, o bere.

El o luă,
se întoarse în hol
și desfăcu sticla
cu cheia roșie din cui.

Agăță cheia la loc.
Cuiul se mișcă puțin.
Îl împinse la loc cu degetul.

Mai târziu, pe canapea,
ea se așeză de-a curmezișul,
cu picioarele peste ale lui.

— Care sunt ai noștri?
— Ăia în alb.
— Și ăia în roșu?
— Ăia nu.
— Ba da.

Își mișcă puțin piciorul
pe genunchiul lui.

— Ba da, zise el.