Pe geam
degetul gheții
își zgârie trecerea
cu așchii și flori
pe dealuri mărunte,
un fel de rămas bun,
de părere de rău
că toamna
și-a scăpat frigul
din palme.

Ziua
se plimbă și ea la ferestre
grăbită spre noapte
ca s-o prindă în ore puține,
s-o apere de ger,
de vânt,
de pițigoii care-și recită
partitura pe creangă.

Decembrie
e fila rămasă
între degetul mare
și anul următor,
e colind,
e cadou,
este copilul care
se ghemuiește la sânul sobei
apoi aleargă la fereastră
sărutând-o
acolo unde degetul,
acel vârf de gheață,
scrie cu așchii
și flori
pe dealuri mărunte:
am venit
din nou.