Îmi las pe pernă ziua grea și știu
Că-n clipa când aș vrea să uit că-s trează,
Un vers îmi vine, rătăcit, târziu,
L-aș alunga, dar mintea îl așază.

Îi caut rima. Asta-i nenorocirea:
Că după rimă vine alt cuvânt,
Și după el se-așază amintirea
Unui poet ce-a devenit pământ.

Am vrut să scriu de lună. Era luată!
De codru iar nu m-am apropiat.
Și marea mi-au lăsat-o tulburată,
Cum să ating ce alții au cântat?

Iubirea? Au scris-o până la sfârșit,
Iar dorul poartă mii de semnături.
Și câte inimi oare n-au murit,
Lăsându-și urma veche în Scripturi?

Și-atunci, ce rime să mai scriu eu oare,
Când până și tăcerea are autori?
Mai stric un iamb, mai ning altă ninsoare,
Mai pun alt cer deasupra altor flori?

Dar poate rima veche nu încape
Într-un cuvânt, oricât ar fi de sfânt,
Și-același dor, când îl simțim aproape,
Își caută alt suflet pe pământ.

Se stinge noaptea și liniște-i în casă,
Un fir de ziuă tremură-n fereastră,
Și vreau să dorm, dar rima nu mă lasă,
Caut metafora, metafora măiastră.