În falduri de umbră, o voce-n derivă
Își leapădă gravul și sumbrul ecou,
Devine o șoaptă stingheră, tardivă,
Ce-aduce în haos un suflu nou.

Misterul se țese din fire de ceară,
Pe fusul tăcerii întors către vid,
Când noaptea, solemnă și mult prea amară,
Închide complice un ochi crisalid.

Sunt cifruri nespuse în arfele oarbe,
Sunt pașii clepsidrici în spațiul fecund,
Iar negrul densissim în taină le soarbe,
Lăsând doar esențe în vidul profund.

Prin hieratice șoapte din umbră sculptate,
Din matca din urmă nimicul e smuls,
Iar verbele nopții, subtil acordate,
Păstrează în haos un sacru impuls.