Pe-al vieții mele obosit cadran,
S-a încrustat al cincizecelea an;
Privesc retrospectiv spre-un vechi liman,
Purtat de un destin ca un ocean.

De trei decenii port un chin abstract,
O maladie-n spirit, fără leac,
Ce m-a sortit tăcerilor de veac
Și-n mod tiran mi-a impus acest pact.

N-am ctitorit o vatră, un altar,
Un cald refugiu, propriul meu cămin,
S-a stins din tinerețe-a mea lumină,
Purtându-mi neîmplinirea ca pe-un har.

M-au exilat în cercuri de dispreț
Colegi, amici și propria mea gintă,
A lor privire rece mă prezintă
Ca pe un sclav ce n-are niciun preț.

Dar azi, în ceasul marii introspecții,
Când arca mea plutește în derivă,
Accept o detașare mai tardivă,
Și-ndrept spre viitor noi mari direcții.

Privesc spre viitor cu demnitate,
Un nou zenit aduce timpurilor
O claritate dincolo de nor,
În sferă de deplină libertate