Din plânsul pietrei, din străbuni,
Din rugi aprinse-n nopți și luni,
S-a înălțat un dor ceresc,
Un vis măreț, românesc.

Unirea-i floarea-n sânge plămădită,
De veacuri, prin furtuni, ocrotită,
O flacără ce-n piepturi se aprinde,
Un dor pe care moartea nu-l cuprinde.

Ciobanii, în cojoace, o poartă
Pe creste reci, prin viscole și soartă,
Să nu se stingă-n viforul durerii,
Ci să renască-n zorii Învierii.

Țăranii o stropesc cu lacrimi sfinte,
Din glia lor, cu brațele trudite,
Și mână-n mână, cu credința toată,
Înalță România neclintită.

În mâna lui Mihai, vitează, sfântă,
Un vis de-o țară liberă se-avântă,
Un vis de foc, de glorie și dor,
Să fim uniți sub tricolor!

Cuza-i dă Unirii chip de lumină,
Și-n inimi prinde rădăcini grădina,
Iar la Alba, sub cerul sărbătorii,
Un neam renaște-n zorii libertății.

Românie, din Carpați și pân' la mare,
Ești rugă sfântă, cântec și chemare!
Mână-n mână, frați din veac uniți,
De-același dor și-același cer călăuziți!

Poeții țării, cu o pană vie,
Au scris pe stele dor de veșnicie,
Iar tinerii căzuți în bătălie,
La Mărășești ne-au dat o Românie.

În graiul nostru, dulce și ceresc,
Și stelele mai viu ne strălucesc,
Cât limba noastră-n lume va răsuna,
Niciun amurg nu ne va îngenunchea!

O, Românie, dor adânc și sfânt,
Iubire vie, rădăcină-n vânt,
Cât va fi cerul boltă peste noi,
Vom sta uniți, prin vremuri și nevoi!

Dintr-un singur suflet, dintr-un singur dor,
Să dăinuim pe lume ca popor!
Unire-n cuget, dragoste-n simțire,
România noastră — veșnică iubire!

Din veacuri de jertfă și dor de lumină,
Suntem un neam, o vatră, o rădăcină!
Unirea-i pecetea pe glia străbună,
România-i iubirea ce veșnic ne-adună!